Visul unei nopti de vara. In regia lui Tim Robbins
Cand mi s-a propus sa merg la Visul unei nopti de vara, reactia mea a fost ca nici nu mai vreau sa aud de piesa asta. Pentru ca nu ma dau in vant dupa scenariu, desi e Shakespeare. Pentru ca am vazut-o deja de doua ori: intr-un spectacol de marionete al studentilor de la UNATC si intr-o varianta modernizata, la TNB. Care, cu tot respectul pentru profesionalismul actorilor consacrati si pentru tinerele talente, a fost o exagerare din perspectiva regizorala. S-a voit un Shakespeare cat mai comercial. Dar s-a creat un moment de maxima vulgaritate, prost gust, sfidare. S-au investit o gramada de resurse pentru un decor opulent, dar ieftin in esenta lui. Ca spectator, mi-a fost rusine.
Asadar, am fost greu de convins si am strambat din nas, insa pana la urma am acceptat invitatia. Iar asta numai pentru ca era vorba de o trupa americana, The Actors's Gang, si de regia lui Tim Robbins.
24 iunie, Teatrul de Comedie. In fundul scenei micute, un violoncel si cateva intrumente de percutie. In rest, nimic. Doar doua standere in stanga si in dreapta, ticsite de umerase cu haine. La inceput nu am realizat care e scopul lor, dar aveam sa aflu curand.
De la primele vorbe ale lui Theseu am ramas cu gura cascata. Dictie impecabila, intonatie captivanta, autenticitate. M-am indragostit instant.
O data cu cel de-al doilea act, mi-am dat seama ca aceeasi actori au roluri diferite, multiple. Fiecare facea parte, pe rand, din nobilime, din clasa muncitoare, din alaiul zanelor si elfilor. Ei erau propriul lor decor - avand doar niste crengute, flori sau buruieni in mana. Ei au imitat la perfectie sunetele din natura: un fosnet de copac, un zumzait de albina sau un ciripit de pasarele. Si tot ei au reprezentat coloana sonora, un cor bine armonizat.
Atmosfera a fost completata de muzica din fundal, compusa si interpretata de David Robbins si Isaiah Gage, fara de care sceneta ar fi fost incompleta. M-am deconectat de cateva ori de la ce se intampla pe scena tocmai pentru a savura melodiile, ritmul. Episoadele de coregrafie au facut din mine martora unui balet cu elemente contemporane. Putea la fel de bine sa fie un joc Shakespearian lipsit de cuvinte. Doar muzica si dans. Nu i-ar fi stirbit deloc valoarea.
Umorul a fost unul de cea mai buna calitate. Mi-a amintit cumva de filmele vechi de comedie si, nu stiu de ce, de animatiile din Looney Tunes. Am ras cu lacrimi, cum demult n-am mai ras la o piesa de teatru. Iar costumatia magarului (sau mai bine zis masca lui) a fost una extrem de draguta, hilara; nicidecum penibila si exagerata, asa cum mi-a fost dat sa vad la TNB. Mi-a placut ca 3/4 din replici au fost rostite privind spre sala, spre public. Indirect, am facut parte din poveste, fiind complici ai actiunii. Si deci, traind mai intens, a fost o fantezie a tuturor.
Am fost atenta la actori atunci cand isi schimbau costumele. Nu ca s-ar fi observat intr-un mod evident, caci tot prim-planul era luminat, agitat, ocupat. Insa nu mi-a venit sa cred cu cat calm se pregateau pentru urmatorul personaj. Nu erau panicati, dar nici nu stateau degeaba. Asta m-a facut sa constat cu cat profesionalism si minutiozitate a fost calculat fiecare detaliu, in asa fel incat sa nu existe niciun timp mort pe scena, artistii avand totusi ragaz sa-si traga sufletul. Artisti in adevaratul sens al cuvantului. Artisti care nu au nevoie decat de ei insisi pentru a crea un moment, o arta. Sa se autocreeze, incontinuu, activ. Artisti carora le este suficient nimicul ca material de baza. Si s-a vazut, s-a simtit cat de uniti, cat de inchegati sunt ca grup.
Cea de-a treia reprezentatie a Visului, jucata de cei de la The Actor's Gang a fost, totodata, ultima la care am participat. Pentru mine a fost un apogeu. Datorita lor am ajuns sa iubesc aceasta scriitura si m-am surprins zicand ca mai vreau. Daca ar fi sa merg mai departe, as putea sa vorbesc despre o 'problema karmica' in incercarea mea de a indragi lucrarile dramaturgului englez. Problema pe care mi-am rezolvat-o datorita lor.
Si, ca sa citez un alt mare scriitor...
Toti visam. Asa incepe. Ca intr-un vis.
De la primele vorbe ale lui Theseu am ramas cu gura cascata. Dictie impecabila, intonatie captivanta, autenticitate. M-am indragostit instant.
O data cu cel de-al doilea act, mi-am dat seama ca aceeasi actori au roluri diferite, multiple. Fiecare facea parte, pe rand, din nobilime, din clasa muncitoare, din alaiul zanelor si elfilor. Ei erau propriul lor decor - avand doar niste crengute, flori sau buruieni in mana. Ei au imitat la perfectie sunetele din natura: un fosnet de copac, un zumzait de albina sau un ciripit de pasarele. Si tot ei au reprezentat coloana sonora, un cor bine armonizat.
Atmosfera a fost completata de muzica din fundal, compusa si interpretata de David Robbins si Isaiah Gage, fara de care sceneta ar fi fost incompleta. M-am deconectat de cateva ori de la ce se intampla pe scena tocmai pentru a savura melodiile, ritmul. Episoadele de coregrafie au facut din mine martora unui balet cu elemente contemporane. Putea la fel de bine sa fie un joc Shakespearian lipsit de cuvinte. Doar muzica si dans. Nu i-ar fi stirbit deloc valoarea.
Umorul a fost unul de cea mai buna calitate. Mi-a amintit cumva de filmele vechi de comedie si, nu stiu de ce, de animatiile din Looney Tunes. Am ras cu lacrimi, cum demult n-am mai ras la o piesa de teatru. Iar costumatia magarului (sau mai bine zis masca lui) a fost una extrem de draguta, hilara; nicidecum penibila si exagerata, asa cum mi-a fost dat sa vad la TNB. Mi-a placut ca 3/4 din replici au fost rostite privind spre sala, spre public. Indirect, am facut parte din poveste, fiind complici ai actiunii. Si deci, traind mai intens, a fost o fantezie a tuturor.
Am fost atenta la actori atunci cand isi schimbau costumele. Nu ca s-ar fi observat intr-un mod evident, caci tot prim-planul era luminat, agitat, ocupat. Insa nu mi-a venit sa cred cu cat calm se pregateau pentru urmatorul personaj. Nu erau panicati, dar nici nu stateau degeaba. Asta m-a facut sa constat cu cat profesionalism si minutiozitate a fost calculat fiecare detaliu, in asa fel incat sa nu existe niciun timp mort pe scena, artistii avand totusi ragaz sa-si traga sufletul. Artisti in adevaratul sens al cuvantului. Artisti care nu au nevoie decat de ei insisi pentru a crea un moment, o arta. Sa se autocreeze, incontinuu, activ. Artisti carora le este suficient nimicul ca material de baza. Si s-a vazut, s-a simtit cat de uniti, cat de inchegati sunt ca grup.
Cea de-a treia reprezentatie a Visului, jucata de cei de la The Actor's Gang a fost, totodata, ultima la care am participat. Pentru mine a fost un apogeu. Datorita lor am ajuns sa iubesc aceasta scriitura si m-am surprins zicand ca mai vreau. Daca ar fi sa merg mai departe, as putea sa vorbesc despre o 'problema karmica' in incercarea mea de a indragi lucrarile dramaturgului englez. Problema pe care mi-am rezolvat-o datorita lor.
Si, ca sa citez un alt mare scriitor...
Toti visam. Asa incepe. Ca intr-un vis.
