Misha Katz. Fascinatie, nebunie, arta.
Nu mai fusesem la Sala Radio de mica si niciodata n-am stat atat de aproape de o orchestra. Avand locurile in partea dreapta, pe tot parcursul primei piese am fost absorbita de contrabasi, a caror linie melodica putea fi clar distinsa. Au urmat ropote de aplauze, in timp ce a fost adus in scena un pian imens. Pe care l-am observat foarte tarziu, caci nu degeaba ma recomand ca fiind cosmica, spatiala si aeriana.
Si-a facut apartia si invitatul special, marele pianist Dan Grigore, ce a avut in repertoriu Concertul nr. 2 in do minor pentru pian si orchestra, op.18 de Rachmaninov. Am auzit ca majoritatea pianistilor au innebunit in incercarea lor de a-l intelege si interpreta pe Rachmaninov.
Desi pianul a devenit deja un intrument 'comun', 'comercial' si cu toate ca il studiez de la 6 ani, am simtit imediat cum prezenta lui a dat o cu totul alta sonoritate intregii lucrari, completand si unificand peisajul acustic.
Nu voi vorbi despre interpretarea muzicienilor, despre executia tehnica a partiturilor sau transmiterea emotiei. Pentru asta exista critici avizati care, fara indoiala, ar avea lucruri mult mai pertinente de spus decat mine. Orisicum, jos palaria in fata Orchestrei Nationale Radio. Nu despre muzica voi vorbi.
Tarziu, privirea mi-a cazut pe Misha Katz si acolo a ramas. Mi-am spus ca acest om nu este om, ci o fiinta supranaturala care a voit sa incerce experienta umana. Sau poate ca e o entitate captiva in propria lume tumultoasa, intr-un univers al fanteziei si al utopicului, amintindu-si sa fie om doar in pauzele dintre concerte sau cand nu dirijeaza. Momente ce nu pot dura prea mult din simplul motiv ca starea de om se afla in contradictie cu esenta lui.
Tinuta sa, mai de graba modesta si prea simplista pentru un dirijor, parul rebel, expresiile fetei - toate astea mi-au conturat in minte un personaj din desenele animate. Dirijorul nebun. Dar o nebunie frumoasa, o nebunie prin care cel ce o poseda reuseste sa rupa barierele spatiului si timpului si sa patrunda intr-o alta dimensiune, din care noua, privitorilor, ne arunca doar firimituri. Praf de stele.
Uitasem ca se mai poate trai cu atata pasiune, ca aceasta pasiune este viata insasi. Ca sa-l parafrazez pe Andrei Plesu: 'Simti ca totul te priveste. Nu ca esti centul lumii, dar ca in tine o lume isi face incercarea'. Asa si in cazul lui Misha Katz. Pentru el nu mai exista nimic in jur. De fapt, nici el insusi nu mai exista. Era doar o unealta, egoul lui disparuse. Era doar un instrument prin care curgea creatie sublima. Caci, pana la urma, acesta este adevaratul artist: cel care renunta la sine, ramanand gol ca un bambus; care nu cauta perfectiune, ci totalitate; care, desi primeste aplauze necontenite, simte ca nu le merita - o forta externa lucrand in locul lui; care se vrea a fi invizibil in spatele operei sale. Invizibil si totusi atat de vizibil...
La un moment dat, in indicatiile lui dirijorale, parca voia sa intre cu totul in pian. Sa-i stoarca pana si ultima vibratie a sunetului.
Pe pasajele muzicale de pianissimo m-a dus cu gandul la regretatul jazzist Johnny Raducanu si la mormaitul lui tipic din timpul actului artistic.
Tot sirul evenimentelor si observatiilor mi-au lasat un gust extrem de placut si m-au facut sa reflectez un pic...mai mult. M-am intrebat cum o fi in lumea lui Misha Katz, de acolo din interior. Cand de fapt exact despre asta a fost vorba: timp de doua ore toti cei prezenti in sala am fost invitatii acelui taram magic, din care am gustat putin.
Si inca o data, exact despre asta a fost vorba: in fiecare dintre noi zace o asemenea comoara, trebuie doar sa ne intoarcem spre launtrul nostru si sa o exploram.
Si-a facut apartia si invitatul special, marele pianist Dan Grigore, ce a avut in repertoriu Concertul nr. 2 in do minor pentru pian si orchestra, op.18 de Rachmaninov. Am auzit ca majoritatea pianistilor au innebunit in incercarea lor de a-l intelege si interpreta pe Rachmaninov.
Desi pianul a devenit deja un intrument 'comun', 'comercial' si cu toate ca il studiez de la 6 ani, am simtit imediat cum prezenta lui a dat o cu totul alta sonoritate intregii lucrari, completand si unificand peisajul acustic.
Nu voi vorbi despre interpretarea muzicienilor, despre executia tehnica a partiturilor sau transmiterea emotiei. Pentru asta exista critici avizati care, fara indoiala, ar avea lucruri mult mai pertinente de spus decat mine. Orisicum, jos palaria in fata Orchestrei Nationale Radio. Nu despre muzica voi vorbi.
Tarziu, privirea mi-a cazut pe Misha Katz si acolo a ramas. Mi-am spus ca acest om nu este om, ci o fiinta supranaturala care a voit sa incerce experienta umana. Sau poate ca e o entitate captiva in propria lume tumultoasa, intr-un univers al fanteziei si al utopicului, amintindu-si sa fie om doar in pauzele dintre concerte sau cand nu dirijeaza. Momente ce nu pot dura prea mult din simplul motiv ca starea de om se afla in contradictie cu esenta lui.
Tinuta sa, mai de graba modesta si prea simplista pentru un dirijor, parul rebel, expresiile fetei - toate astea mi-au conturat in minte un personaj din desenele animate. Dirijorul nebun. Dar o nebunie frumoasa, o nebunie prin care cel ce o poseda reuseste sa rupa barierele spatiului si timpului si sa patrunda intr-o alta dimensiune, din care noua, privitorilor, ne arunca doar firimituri. Praf de stele.
Uitasem ca se mai poate trai cu atata pasiune, ca aceasta pasiune este viata insasi. Ca sa-l parafrazez pe Andrei Plesu: 'Simti ca totul te priveste. Nu ca esti centul lumii, dar ca in tine o lume isi face incercarea'. Asa si in cazul lui Misha Katz. Pentru el nu mai exista nimic in jur. De fapt, nici el insusi nu mai exista. Era doar o unealta, egoul lui disparuse. Era doar un instrument prin care curgea creatie sublima. Caci, pana la urma, acesta este adevaratul artist: cel care renunta la sine, ramanand gol ca un bambus; care nu cauta perfectiune, ci totalitate; care, desi primeste aplauze necontenite, simte ca nu le merita - o forta externa lucrand in locul lui; care se vrea a fi invizibil in spatele operei sale. Invizibil si totusi atat de vizibil...
La un moment dat, in indicatiile lui dirijorale, parca voia sa intre cu totul in pian. Sa-i stoarca pana si ultima vibratie a sunetului.
Pe pasajele muzicale de pianissimo m-a dus cu gandul la regretatul jazzist Johnny Raducanu si la mormaitul lui tipic din timpul actului artistic.
Tot sirul evenimentelor si observatiilor mi-au lasat un gust extrem de placut si m-au facut sa reflectez un pic...mai mult. M-am intrebat cum o fi in lumea lui Misha Katz, de acolo din interior. Cand de fapt exact despre asta a fost vorba: timp de doua ore toti cei prezenti in sala am fost invitatii acelui taram magic, din care am gustat putin.
Si inca o data, exact despre asta a fost vorba: in fiecare dintre noi zace o asemenea comoara, trebuie doar sa ne intoarcem spre launtrul nostru si sa o exploram.
